„Cum să-l fac să mă asculte? De ce se poartă aşa? I-am dat tot ce a avut nevoie…Să-l pedepsesc sau să-l las în pace, că doar aşa sunt copiii? Dacă îi arăt cât de mult îl iubesc, nu o să par slab în faţa lui?” Sunt întrebări care par a rezona la unison în minţile părinţilor sau a celor care sunt implicaţi în educarea şi modelarea unui copil. În spatele unui copil fericit, stă un adult echilibrat! Uşor de zis…dar ce înseamnă un părinte echilibrat? Cum se recunoaşte, sau cum devine? Care sunt principalele consecinţe ale diferitelor stiluri parentale? Sunt câteva din întrebările pe care încercăm să le desluşim prin articolul de azi.
Într-unul din seminariile sale, Dr. Menis Yousry a făcut următoarea afirmaţie: „Copiii au nevoie doar de apă, mâncare şi iubire!”. Ne este foarte clar ce înseamnă apă şi mâncare, însă când vine vorba de iubire, fiecare avem propriile definiţii şi interpretări. Când mă gândesc la iubire în contextul relaţiei părinte-copil, mă gândesc la îndeplinirea acelor nevoi de bază, fără de care viaţa şi dezvoltarea normală a copilului pot fi puse în pericol. Dincolo de apă, hrană, somn, printre nevoiile de bază ale unui copil se mai numără şi nevoia de structură/ghidaj şi nevoia de conectare emoţională.
Ce înseamnă nevoia de structură/ghidaj?
Structura, ghidajul sau fermitatea unui părinte se pot materializa prin reguli, îndrumări, încurajări spre urmarea unei anumite direcţii sau chiar impuneri, cum veţi vedea în descrierea stilurilor parentale de mai jos. Nimănui nu-i place să i se impună ce anume să facă, dar tuturor ne place şi ne simţim confortabil să ştim ce paşi avem de urmat în soluţionarea unei anumite probleme. La fel este şi în cazul copiilor; se revoltă când sunt forţaţi să facă diverse lucruri, însă au mare nevoie să li se spună ce să facă şi mai ales cum. Mulţi părinţi evită să ofere ghidaj din teama de a nu deveni un părinte autoritar, însă, fără să îşi dea seama, cad în extrema unui stil permisiv, care este chiar mai nociv, după cum veţi vedea în cele ce urmează. Echilibru în ceea ce priveşte fermitatea, înseamnă oferirea de libertate maximă în cadrul unor limite prestabilite. Dacă ar fi să utilizăm o metaforă, v-aţi putea imagina acest echilibru ca fiind o grădină în care copilul e liber să facă ce vrea el, însă fără a-i trece gardul.
Ce înseamnă nevoia de apropiere emoţională?
Harlow a realizat, în anul 1950, un experiment prin care a vrut să afle dacă este mai puternică nevoia de hrană sau cea de apropiere emoţională, în cazul puiilor de maimuţă. Pentru a-şi testa ipotezele Harlow a crescut maimuţe orfane, în captivitate. Le-a oferit la alegere, doua tipuri de mame surogat, artificiale, ambele imitand o maimuţă-mama. La una dintre maimuţele manechin, a plasat pe piept o sticlă cu lapte, aceasta fiind “mama” ce oferea nutriţie, iar la cealaltă i-a pus o păturică pufoasă. Ce au preferat maimuţelele? Hrana sau atingerea? In toate situaţiile maimuţicile au preferat “mama” care le oferea atingere. Harlow, a tras concluzia că apropierea emoţională este esenţială în dezvoltarea umană, iar absenţa unei conexiuni duce la o serie de probleme comportamentale specifice unor tulburări care apar cu frecvenţă crescută în zilele noastre. La noi, oamenii, prin apropiere emoţională înţelegem atât apropierea fizică părinte-copil, cât şi empatia, ascultarea activă şi atenţia susţinută pe care părintele i-o poate oferi celui mic.
“Omul nu poate trăi doar cu lapte. Dragostea e o emoţie ce nu are nevoie să fie hrănită cu biberonul sau cu linguriţa” , a concluzionat Harlow.
În funcţie de prezenţa sau absenţa celor două caracteristici, apropiere emoţională şi structură, toţi părinţii se încadrează în unul dintre cele 4 stiluri parentale: autoritar, permisiv, detaşat sau echilibrat. Fiecare părinte poate să aibă comportamente specifice fiecărui stil, însă unul cu siguranţă predomină şi îşi pune amprenta, semnificativ, asupra relaţiei părinte-copil şi asupra conduitei comportamentale a celui mic.
Prin ce se caracterizează fiecare stil parental? Haideţi să le luăm pe rând!
Stilul autoritar
Aşa cum îi spune şi numele, probabil că intuiţi că aici se încadrează genul de părinte care funcţionează după deviza „cât stă la mine în casă, respectă regulile mele” sau ” îl iubesc/mângâi când doarme ca să nu-l râsfăţ”. Cu alte cuvinte, ţinând cont de cele două caracteristici, stilul parental autoritar se defineşte prin absenţa conectării emoţionale şi prezenţa unei structuri rigide, bogate în reguli impuse şi decise doar de către părinte, care comunică prin comenzi, care consideră că cel mic îi aparţine şi pentru care un copil cuminte înseamnă un copil obedient.
Ce se întâmplă pe termen lung cu un copil al cărui părinte are un stil parental autoritar? Depinde…un copil poate avea o nevoie de autonomie mai mare sau mai mică. Dacă avem de-a face cu un copil cu o nevoie de autonomie mai ridicată, consecinţa este că stilul autoritar îl va transforma treptat într-un rebel, pus pe comportamente de opoziţionism şi gata să facă toate lucrurile „interzise”. Pe de altă parte, dacă nevoia de autonomie a copilului este mai scăzută şi este un copil mai supus, acest stil va clădi un adult nesigur şi incapabil să ia decizii de unul singur, care va simţi în permanenţa nevoia ca altcineva să îi dicteze ce paşi are de făcut. In concluzie stilul autoritar modelează extreme: creează fie un adult rebel pentru care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate, fie un adult pentru care contează orice voce, în afară de propria voce interioară.
Stilul permisiv
Pornind de la caracteristicile apropiere emoţională şi structură, stilul permisiv este opus celui autoritar şi se defineşte prin apropiere emoţională crescută şi prin absenţa structurii. Dacă în cazul stilului autoritar, totul este îngrădit, în cel pemisiv, totul este prmis şi nu există limite şi consecinţe. Părintele permisiv îşi doreşte să fie cel mai bun prieten al copilului şi pentru a ajunge la acest statut, îl idolatrizează şi îl ridică pe cel mic pe un piedestal. Nu există reguli, restricţii şi consecinţe negative, iar scopul acestui părinte este ca cel mic să aibă tot ce îşi doreşte şi să fie fericit.
De ce ar fi asta o problemă? Păi haideţi să ne gândim cât de adaptat va deveni el ca adult, într-o lume în care există reguli, consecinţe, în care trebuie să îţi atingi anumite scopuri şi în care, surprinzător, oamenii nu te vor aclama la fiecare pas, doar pentru simplul fapt că exişti. Relaţia cu părinţii este modelul prin care te raportezi la toate relaţiile de mai târziu! Un copil modelat printr-un stil permisiv, devine un adult care consideră că totul i se cuvine, care nu înţelege de ce lumea nu îl apreciază la adevărata lui valoare, care nu ştie să îşi asume responsabilităţi şi care abandonează urgent orice lucru care nu-i iese din prima, considerând că e vina celorlalţi, a destinului, dar niciodată a sa.
Stilul detaşat
Stilul parental detaşat se caracterizează atât prin absenţa conectării emoţionale, cât şi prin absenţa structurii sau a fermităţii. Părintele detaşat nu are şi nu impune reguli sau restricţii, însă este adesea inconsecvent în ceea ce privesc consecinţele unui anumit comportament. De exemplu, se poate întâmpla ca azi să aprecieze faptul că cel mic şi-a făcut patul, mâine să ignore acest lucru, iar poimâine să-l critice pentru că nu a aranjat pernele suficient de bine. Astfel, copilul învaţă că indiferent ce face, consecinţele nu ţin de comportamentul lui şi că tot ce se petrece este un joc de noroc, asupra căruia nu are deloc control.
Ce mai învaţă un copil al cărui părinte se încadrează în stilul detaşat, este că oamenii sunt reci şi lipsiţi de iubire şi empatie, sau mai grav, că el nu este suficient de bun pentru a merita iubirea şi căldura cuiva. In mintea lui va încolţi şi se va sedimenta treptat ideea că, „dacă nici părinţii mei nu mă iubesc, nimeni nu o va putea face vreodată”, şi asta, nu pentru că într-adevăr acel copil nu este iubit, ci pentru că nu i s-a arătat acest lucru. In concluzie, stilul parental detaşat poate transforma un copil într-un adult incababil să îşi asume responsabilităţi, care consideră că tot ce i se întâmplă este incontrolabil şi căruia îi va fi dificil să construiască relaţii pe fundaţia unei credinţe conform căreia „oameni sunt reci şi lipsiţi de empatie”.
Stilul echilibrat
Ultimul şi cel mai recomandat, este stilul parental echilibrat. Acesta se caracterizează atât prin prezenţa apropierii emoţionale părinte-copil, cât şi printr-o doză echilibrată de structură şi fermitate. Părintelui echilibrat nu îi este teamă să aibă limite, copiii au nevoie de ghidaj şi de limite, dar în acelaşi timp nu îi e teamă să îi arate cât de mult îl iubeşte şi nu consideră că îl răsfaţă prin asta. Părintele echilibrat nu impune reguli de unul singur, ci le negociază atât în funcţie de scopurile lui cât şi în funcţie de dorinţele copilului. Deviza după care funcţionează este că toţi membrii familiei sunt egali ca şi importanţă şi fiecare dintre ei trebuie să se simtă bine şi respectat.
Ce mai face un părinte echilibrat, este că înţelege! Ce înseamnă că înţeleage? Inseamnă, de exemplu, că este empatic cu cel mic când este frustrat că nu i se cumpără jucăria x, dar nu că i-o va cumpăra. Un stil parental echilibrat, transformă un copil într-un adult responsabil, capabil să respecte regulile unui loc de muncă, ale unei societăţi sau pur şi simplu să-i respecte pe ceilalţi şi să ştie că merită la rândul său respect, care poate să ofere şi să primească sprijin şi iubire, şi care ştie că pentru a atinge un scop e nevoie de efort susţinut şi de perseverenţă.
Pentru a exemplifica mai bine cele 4 stiluri parentale haideţi să vedem cum ar acţiona un părinte, în funcţie de stilul parental predominant, în situaţia în care cel mic este într-un magazin şi începe să plângă pentru că îşi doreşte foarte mult o jucărie:
-Stilul autoritar: „Ai face bine să taci, nu primeşti nici o jucărie, ai acasă o grămadă, dacă nu termini o să ţi le arunc şi pe cele pe care le ai deja!” (structură şi fermitate +, conexiune emoţonală – )
-Stilul permisiv: ” Înţeleg că îţi doreşti foarte mult jucăria asta, hai să o cumpărăm, nu e nevoie să fii supărat, poţi doar să îmi ceri, ştii că mami te iubeşte şi îţi cumpără tot ce vrei tu!” (structură şi fermitate – , conexiune emoţonală + )
-Stilul detaşat: „Termină odată cu smiorcăiala asta! Hai că îţi cumpăr, să nu te mai aud, că m-am săturat!” (structură şi fermitate – , conexiune emoţonală – )
-Stilul echilibrat: „Eşti supărat pentru că îţi doreşti foarte mult jucăria aceea, nu? Te înţeleg, şi eu aş fi supărată în locul tău dacă mi-aş dori tare mult ceva şi nu aş avea…ai foarte multe jucării acasă şi ştii că nu mai au prea mult loc, dar aş putea să te ajut să renunţi la câteva dintre ele, pentru a avea spaţiu pentru ce îţi doreşti. Cum aş putea să te ajut să te linişteşti acum? Vrei să te ţin în braţe, sau să te las un minut singur şi să aştept aici lângă tine? (structură şi fermitate +, conexiune emoţonală +)
Ce a făcut de fapt părintele echilibrat? Păi în primul rând i-a validat emoţiile, i-a transmis că e normal să fie supărat dacă nu are ceva ce îşi doreşte, şi i-a arătat că îl înţelege şi că oricine s-ar simţi la fel în locul lui. In continuare, având în minte un scop (să mai renunţe la jucării) părintele a venit cu o soluţie pe care copilul putea să o adopte sau nu, alegerea şi controlul erau la el. În final, părintele s-a întors la problema emoţională şi i-a dat din nou şansa copilului să aleagă între două modalităţi de a se linişti, specificând că îl aşteaptă şi nu că îl lasă acolo fără să îi pese de cum se simte!
Pare complicat? E vorba doar despre exerciţiu. Atât timp cât vei avea în minte noţiunile de căldură şi fermitate, nu ai cum să dai greş. Nu poţi să te încadrezi 100% într-un stil parental sau în altul. Important e că cel care predomină, va modela adultul care va deveni copilul tău. Dacă se merită sau nu efortul? Depinde ce îţi doreşti! Ce calităţi ţi-ai dori să aibă copilul tău când va fi adult? Cum ai vrea să fie el când va avea 25-30 de ani? Ce faci azi pentru a modela în el acele calităţi? 🙂
